.feed-links {display:none !important;}

Subiecte rezolvate variante bacalaureat România în al Doilea Război Mondial

România în al Doilea Război Mondial

După o perioadă de neutralitate de mai bine de un an (în decursul căreia Regatul României a permis evacuarea guvernului, tezaurului şi forţelor poloneze spre Egiptul britanic, dar a pierdut importante teritorii în profitul aliaţilor de atunci ai Germaniei naziste, anumeURSS, Ungaria şi Bulgaria), România îşi schimbă alianţele odată cu sosirea la putere a lui Ion Antonescu. Se aliază cu Puterile Axei în octombrie 1940 şi intră în război de partea acestora în iunie 1941, în scopul de a recupera măcar teritoriile răpite de URSS :Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei. După trei ani şi două luni de campanii militare împotriva URSS, care duc armata română până în stepa din nordul Caucazului şi înapoi, la data de 23 august 1944, armata sovietică fiind deja în Moldova de nord încă din luna martie, Regele Mihai îşi dă acordul pentru înlăturarea prin forţă a mareşalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistiţiului cu Naţiunile Unite. În urma refuzului net al lui Antonescu, Regele Mihai l-a destituit şi l-a arestat, iar România a trecut de partea Aliaţilor. Participarea României la cel de-al doilea război mondial s-a caracterizat aşadar prin două campanii: cea din est pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, pierdută, şi cea din vest pentru eliberarea Transilvaniei, câştigată. La încheierea războiului, pe planul diplomatic doar participarea de partea Axei a fost luată în cont, şi România a semnat Tratatul de pace de la Paris (1946) ca stat duşman învins.

Anii dinaintea războiului
Până în 1938, forma de guvernământ română a fost acea de monarhie constituţională parlamentară. Principalele partide erau Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal, Partidul Naţional Creştin, „Frontul Român” şi alte grupări mai mici dar mai radicale, care nu şovăiau să folosească violenţa şi luptau împotriva democraţiei parlamentare : „legionarii” şi comuniştii. Tulburările politice şi economice din perioada următoare Primului Război Mondial favorizau dezordinea politică, precum şi aceste grupări radicale. Dezordinea politică din România anilor 1928-1938 s-a exprimat prin schimbarea a 25 de guverne într-un deceniu. Constituţia din1923 îi dădea regelui posibilitatea de a dizolva parlamentul şi de a organiza alegeri anticipate.
Dictatura regală a lui Carol al II-lea a fost instaurată ca o reacţie în faţa acestor tulburări, la 11 februarie 1938, prin instalarea unui guvern condus de patriarhul Miron Cristea. Constituţia a fost abrogată şi înlocuită cu una nouă intrată în vigoare la 27 februarie, prin care toate puterile erau concentrate în mâna regelui, iar parlamentul avea doar rolul de instituţie auxiliară legislativă. Printr-un decret lege, toate partidele politice parlamentare au fost regrupate într-un Front al Renaşterii Naţionale, din care legionarii şi comuniştii erau excluşi. S-a format şi un consiliu de coroană, care avea însă un caracter consultativ. În acelaşi timp cu măsurile luate pentru instaurarea şi consolidarea dictaturii regale au fost arestaţi şi o serie de lideri legionari, dintre care mai apoi, 13 au fost executaţi din ordinul regelui la 30 noiembrie 1938. Printre aceştia s-a aflat şi şeful legionarilor Corneliu Zelea Codreanu.
O dată cu declanşarea războiului şi cu prăbuşirea Franţei, care garantase frontierele României prin convenţia de la 23 august 1939, integritatea regatului României era pusă în primejdie din exterior de revendicările sovietice, ungare şi bulgare, susţinute de Germania şi Italia, şi din interior de mişcările naţionaliste ale minorităţilor conlocuitoare şi de grupările politice extremiste printre care partidul nazist Grupul Etnic German din România, condus de Andreas Schmidt.Carol al II-lea formează atunci, la 22 iunie 1940 Partidul Naţiunii, un partid unic în fruntea căruia se aşează el însuşi. Acest regim politic, dictatorial, antifascist şi anticomunist, naţionalist şi creştin, este denumit carlist. Durata sa va fi scurtă, sub patru luni : nici tulburările şi asasinatele politice nu încetează (dimpotrivă), nici integritatea teritorială nu este păstrată (prin tratatul Hitler-Stalin, Tratatul de la Craiova şi Dictatul de la Viena România pierde peste o treime din teritoriu şi peste un sfert din populaţie). Criza regimului "carlist" se încheie prin abdicarea regelui la 6 septembrie 1940.

Începutul celui de al Doilea Război Mondial
Pe 23 august 1939 Germania nazistă şi Uniunea Sovietică au semnat pactul Hitler-Stalin, al cărui protocol secret prevedea împărţirea Poloniei şi României între cele două puteri totalitare. În România, URSS revendica Bucovina de Nordşi Basarabia. În septembrie, Polonia este invadată şi împărţită conform pactului. România a rămas oficial o ţară neutră, dar a adăpostit refugiaţii polonezi şi mai ales a transportat armata, guvernul şi tezaurul băncii poloneze de la frontiera din Bucovina până în teritoriul britanic (Alexandria din Egipt) prin căile ferate, şoselele şi porturile româneşti de la Marea Neagră, mulţumită mobilizării CFR, SMR şi LARES.
În 1940, ca urmare a ultimatumului dat de Uniunea Sovietică, România a fost nevoită în iunie 1940 să evacueze şi cedeze Basarabia şi Bucovina de Nord. Pe lângă aceste teritorii, a mai fost răpit şi Ţinutul Herţa care nu făcea parte nici din Bucovina, nici din Basarabia, şi nu fusese revendicat de URSS. Evacuarea armatei şi administraţiei române a fost însoţită de acţiuni antiromâneşti ale sovieticilor şi grupurilor de comunişti evrei civili (jafuri, ucideri, violuri). Două treimi din Basarabia au fost alipite unei mici republici sovietice autonome pre-existente, formând Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, restul fiind anexate Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Ocupaţia sovietică a desfăşurat o campanie de distrugere a fiinţei naţionale româneşti prin deportări în masă şi prin interzicerea valorilor româneşti.
Instalat la 4 iulie 1940 în speranţa de a câştiga bunăvoinţa Germaniei hitleriste, guvernul Ion Gigurtu a introdus o legislaţie antisemită după modelul german, potrivit cu ideologia de extremă dreapta care îl călăuzea. El însă nu a reuşit să obţină sprijinul Germaniei, deoarece aceasta îi sprijinea pe cei care pierduseră primul război mondial şi care solicitau din ce în ce mai tare revizuirea graniţelor. Astfel că, la 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, puterile Axei au forţat România să cedeze Ungariei jumătate din Transilvania. Zona respectivă a fost cunoscută de atunci drept „Transilvania de Nord”, pentru a fi deosebită de „Transilvania de Sud”, care a rămas sub guvernarea românească. Pe 7 septembrie 1940, prin Tratatul de la Craiova, „Cadrilaterul” (partea sudică a Dobrogei) a fost cedată Bulgariei.

Venirea la putere a lui Antonescu
În septembrie 1940, Ion Antonescu a fost numit prin Decret Regal de Carol al II-lea prim-ministru, însărcinat cu formarea unui guvern de uniune naţională. Generalul Antonescu le-a propus ţărăniştilor şi liberalilor să colaboreze la guvernare însă aceştia au refuzat. După abdicarea lui Carol al II-lea, la cererea lui Antonescu, cele două partide au refuzat în continuare să se implice în mod direct prin liderii lor, desemnând doar nişte „specialişti” din rândurile propriilor membri, pentru a „sfătui” guvernul format de Antonescu. În urma refuzului celor două partide istorice de a intra la guvernare, Ion Antonescu a format guvernul din apropiaţi ai săi, militari şi civili, şi din legionari conduşi în acel moment de Horia Sima, la care s-au adăugat şi consilierii desemnaţi de celelalte partide politice. Prin decretul semnat de către regele Mihai I, România a fost declarată „Stat Naţional Legionar”.
Steaua lui David: potrivit mărturiei lui Raoul Şorban, onorat cu distincţiile de „Drept între popoare” şi „Cetăţean de Onoare al Israelului”, au existat în România legi discriminatorii elaborate sub presiunea nazistă, însă multe dintre prevederile legilor nu au fost aplicate niciodată, găsindu-se tot felul de modalităţi de a le ocoli. Acelaşi domn, dar şi istoricul Dinu C. Giurescu afirmă că au fost unele voci care cereau ca în România, evreii să poarte „Steaua lui David” (steaua galbenă), însă în urma întâlnirii dintre Wilhelm Fildermancare deţinea funcţia de preşedinte al Uniunii Comunităţilor Evreieşti şi Ion Antonescu, mareşalul a dat, la 8 septembrie 1941, dispoziţia ca nici-un evreu din România să nu fie obligat să poarte însemnul. Mai mult, Consulatul român din Paris a cerut acelaşi drept şi pentru evreii cetăţeni români care se aflau în Franţa. În schimb, Garda de Fier, aflată la putere din 14 septembrie 1940 şi până la 21 ianuarie 1941, a aplicat strict legislaţia anti-semită existentă şi a înăsprit prigoana evreilor mult peste aceasta, dedându-se la acte similare cu cele comise, cu câteva luni mai devreme, de către comunişti în Basarabia evacuată. Conform ideologiei sale xenofobe, Mişcarea Legionară a reactivat şi legislaţia împotriva comercianţilor armeni şi greci. Ca urmare a politicii antilegionare din timpul dictaturii lui Carol al II-lea, Garda de Fiera ajuns la guvernare fără o seamă de lideri importanţi care fuseseră eliminaţi şi fizic la ordinul regelui. Violenţa membrilor Mişcării Legionare era înteţită de un sentiment de răzbunare împotriva tuturor partizanilor "carlişti" sau a regimului parlamentar anterior, astfel că în momentul dezgropării lui Codreanu, mai mult de 60 de foşti demnitari antebelici au fost ucişi în închisoarea de la Jilava pe 27 noiembrie 1940, în timp ce îşi aşteptau deciziile judecătoreşti pentru implicarea în asasinarea lui Codreanu. Pe lângă aceştia, au fost asasinaţi în apropierea Ploieştiului istoricul şi fostul prim-ministru Nicolae Iorga şi economistul Virgil Madgearu, de asemenea un fost ministru, consideraţi de Mişcarea Legionară ca "autorii morali" ai eliminării lui Codreanu .Guvernarea legionară a redresat economia statului (înregistrându-se la sfârşitul anului 1940 un excedent bugetar consistent) prin metode similare cu cele ce vor fi folosite de comunişti şase ani mai târziu: confiscarea averilor unor societăţi, bănci (îndeosebi cu acţionari evrei) şi foşti demnitari din epoca parlamentară.
Coabitarea Gărzii cu Ion Antonescu a fost conflictuală. Socotind legionarii fanatici, mult prea violenţi fără discriminare şi incontrolabili, Ion Antonescu a încercat îndepărtarea Gărzii de Fier de la guvernare ceea ce a produs Rebeliunea legionară, prin care Mişcarea legionară a încedrcat să-l înlăture pe Antonescu de la putere, câştigând simpatiile ofiţerilor armatei, studenţimei şi muncitorimii. Dar în mare majoritate aceştia au luat partea mareşalului, astfel că în patru zile, Antonescu a înăbuşit revolta legionară şi a exclus Garda de Fier din guvern. Horia Sima şi aproximativ 700 de demnitari legionari s-au refugiat în Germania, alţii circa 8000 fiind internaţi în lagăre.

Campania din URSS
Pe 22 iunie, 1941, unităţi ale armatelor germană şi română au început campania din est împotriva Uniunii Sovietice, prima operaţiune numindu-se „Operaţiunea München”, de recucerire a Basarabiei şi Bucovinei. Armata română a început lupta împotriva forţelor sovietice în dimineaţa zilei de 22 iunie 1941 pe un front cuprins între munţii Bucovinei şi Marea Neagră. La 5 iulie 1941 intră în Cernăuţi primele trupe române. La 10 iulie oraşul Soroca este eliberat de către Divizia blindată română care apoi se îndreaptă către localitatea Bălţi pe care o eliberează la 12 iulie. Localitatea Orhei este eliberată în data de 15 iulie de către unităţi din Divizia 5 infanterie română. Pe 16 iulie, ca urmare a acţiunilor întreprinse de Corpul 3 român şi Corpul 54 german, este eliberat oraşul Chişinău. A doua zi, pe 17 iulie, Cartierul general al Comandamentului frontului germano-român transmite că odată cu victoria pentru cucerirea masivului Corneşti, “cheia strategică a Basarabiei e în mâna noastră” şi căHotinul, Soroca, Orheiul şi Chişinăul au fost eliberate. Pe 21 iulie, Divizia 10 infanterie trece Dunărea şi eliberează localităţileIsmail, Chilia Nouă, Vâlcov şi continuă să meargă către Cetatea Albă cu scopul eliberării totale a Basarabiei.

La 27 iulie 1941, Hitler îi trimite lui Antonescu un mesaj de felicitare pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei şi îi cere să treacă Nistrul şi să ia sub supraveghere teritoriul dintre Nistru şi Bug. Dacă până la eliberarea teritoriilor româneşti, Antonescu a avut sprijin total din partea societăţii româneşti, în momentul în care s-a înfăptuit acest lucru, a apărut întrebarea dacă să se meargă doar “până la Nistru sau până la victoria finală”. Unul dintre cei care susţineau că armata română ar trebui să se oprească la Nistru era Iuliu Maniu, argumentând că mai departe nu este războiul românilor şi că atenţia ar trebui îndreptată către Ardeal. Tot cu gândul la Ardeal a hotărât şi Antonescu să treacă Nistrul cu speranţa că Hitler va face dreptate românilor în problema Ardealului. Astfel că la scrisoarea trimisă de Hitler în 27 iulie, răspunde afirmativ la 31 iulie, arătându-şi totodată şi încrederea în “justiţia pe care Führerul cancelar Adolf Hitler o va face poporului român şi drepturilor statornice seculare, misiunii sale din Carpaţi, de la Dunăre şi de la Marea Neagră”.
La 22 august 1941, Ion Antonescu este ridicat prin decret regal la gradul de mareşal al României (auto-promovare) şi decorat (auto-decorat) cu Ordinul militar “Mihai Viteazul” clasa II-a şi I-a. Răspunzând la 12 septembrie la o scrisoare a unor refugiaţi români din Ardeal, Ion Antonescu spune: “Nicio brazdă românească nu se uită. Nicio umilire nu rămâne nerăzbunată. Jertfele pentru Odessa nu sunt numai pentru graniţa răsăriteană, ci pentru împlinirea tuturor drepturilor şi năzuiţelor neamului”.
În continuare, trupele române au primit ordin sa înainteze în interiorul U.R.S.S- ului pe direcţii diferite. Astfel, Armata a 4-a a participat la Bătălia de la Odessa, unde a dus lupte sângeroase între 6 august şi 16 octombrie 1941, însemnând pentru unităţile acestei armate 17.792 morţi, 63.345 răniţi, 11.471 dispăruţi, în total 92.608 oameni.
În anii 1941 şi 1942, unităţile române, operând sub comandament general german, au luat parte la bătăliile dinCrimeea, Caucaz, la Cotul Donului şi Stalingrad. La pierderile generale de 130.000 militari morţi, răniţi şi dispăruţi în anul 1941, s-au adăugat marile pierderi ale Armatei a 3-a la cotul Donului şi ale Armatei a 4-a înStepa Calmucă, la sfârşitul anului 1942 şi începutul anului 1943, ridicâdu-se la 182.441 militari (16.566 morţi, 67.182 răniţi, 98.692 dispăruţi), fapt care a redus considerabil capacitatea combativă a armatei române.
După aceste înfrângeri, în februarie 1943, armatele 3 şi 4 au fost trimise în ţară pentru refacere. În prima jumătate a anului 1943, pe frontul de Est mai rămăsesera 7 divizii româneşti, care au acţionat în capul de pod din Kuban, de unde s-au retras în Crimeea, înfrânte în toamna anului 1943. În timpul luptelor din Caucaz şi a celor din capul de pod din Kuban, unităţile române au pierdut 39.074 de militari.
În anul 1944, principalele acţiuni la care armata română a participat au fost mai restrânse: 7 divizii de infanterie, cavalerie şi vânători de munte în Crimeea, în cadrul Armatei a 17-a germană. În urma ofensivei armatei sovietice din primavara anului 1944, din totalul de 65.000 de militari români aflaţi în Crimeea, la 1 aprilie 1944 au fost evacuaţi 35.857 (54,61%). Cu unităţile refăcute, cele două armate române, a 3-a si a 4-a, au luat parte în continuare la luptele care s-au dus, inclusiv pe teritoriul României, până la 23 august 1944, în cadrul Grupului de armate german sub denumirea „Ucraina de Sud”.
În anii regimului lui Antonescu, România a alimentat economia de război a Germaniei cu petrol, cereale, precum şi produse industriale.
România a devenit o ţintă a bombardamentului aliat, mai ales pe 1 august 1943, când au fost atacate câmpurile petroliere şi rafinăriile de la Ploieşti (Operaţiunea Tidal Wave).
Deşi şi România şi Ungaria erau aliate ale Germaniei, regimul Antonescu şi-a continuat ostilitatea diplomatică faţă de Ungaria din cauza problemei Transilvaniei.

România şi Holocaustul
În iunie-august 1940, printr-un pachet de legi similare Legilor de la Nürnberg, autorităţile române i-au exclus din serviciul public pe funcţionarii evrei. Etnicilor evrei li s-a interzis excercitarea oricăror funcţii publice, fiind înlăturaţii nu numai din aparatul funcţionăresc, din armată şi din magistratură, ci şi din societăţile comerciale, din echipele sportive etc. Totodată li s-a interzis cumpărarea de imobile. Pentru amănunte: Decretul-lege din 8 august 1940 privind situaţia juridică a evreilor, publicat în Monitorul Oficial nr. 183/1940. În continuare, prin Decretul-lege din 9 august 1940, publicat în Monitorul Oficial nr. 193/1940, au fost interzise căsătoriile etnicilor români cu etnici evrei, iar cele deja existente au fost declarate nule. În octombrie 1940 bunurile funciare ale evreilor au fost naţionalizate.
Chiar şi după înlăturarea de la putere a Gărzii de Fier, regimul Antonescu, aliat al Germaniei naziste, a continuat politica de opresiune şi masacrare a evreilor (şi, mai apoi, a ţiganilor), mai ales în teritoriile estice. Pogromurile şi transporturile erau la ordinea zilei în Moldova, Bucovina, şi Basarabia. Numărul morţilor este incă în discuţie, dar şi cea mai mică estimare atinge un număr de 250.000 de evrei (şi 25.000 rromi) în regiunile estice, în timp ce 120.000 dintre evreii din Transilvania ocupata au fost adunaţi de autorităţile maghiare şi transferaţi autorităţilor germane. Atrocităţile au început în luna iunie 1941 prin pogromul de la Iaşi. În aşa-numitele trenuri ale morţii (trenuri cu deportaţi plimbate atâta timp prin Moldova, până când pasagerii au murit de sete şi de foame) au fost ucişi aproximativ 4.400 de evrei. (Sursa: Muzeul Evreilor din România, citat de ziarul Frankfurter Allgemeine Zeitung din data de joi, 24 ianuarie 2005). În conformitate cu raportul oficial al Comisiei Internaţionale privind Studierea Holocaustului în România: „În trenul morţii care a plecat din Iaşi către Călăraşi, în sudul României, care transporta probabil până la 5.000 de evrei, doar 1.011 au ajuns la destinaţie în viaţă după şapte zile. (Poliţia română a numărat 1.258 de trupuri, dar sute de cadavre fuseseră aruncate din tren pe drum, la Mirceşti, Roman, Săbăoani şi Inoteşti). Trenul morţii către Podu Iloaiei (la 15 km de Iaşi) îmbarcase aproape 2.700 de evrei la plecare, dintre care doar 700 au mai coborât în viaţă. În raportul oficial, autorităţile române au declarat că 1.900 de evrei s-au urcat în tren şi "doar" 1.194 au murit. Trupele române care au ocupat oraşul Odessa s-au făcut responsabile de masacrele de la Odesa, de la Dalnic şi din lagărul de concentrare Bogdanovca în timpul cărora peste 80.000 de evrei au fost împuşcaţi în toamna anului 1941.
Totuşi, în zona Europei Centrale şi de Est, majoritatea evreilor de naţionalitate română au supravieţuit războiului. Regimul Antonescu făcuse planuri pentru deportări în masă din Valahia, sudul Transilvaniei, şi din sudul şi vestul Moldovei, dar nu le-a pus niciodată în practică. Istoricii nu s-au pus de acord cu privire la rolul fostului coleg de clasă, evreul Wilhelm Filderman, în nepunere în aplicare a acestor planuri, sau Antonescu a calculat că România de Vest nu era destul de anti-semită pentru a putea pune în aplicare planurile, sau nu voia să înlăture contribuţia evreiască la economia românească. (Este de notat că deşi antisemit, mama vitregă a lui Antonescu era evreică precum şi prima sa soţie a fost o evreică de naţionalitate franceză.)
Vezi şi: Raportul final al Comisiei Internaţionale privind Studierea Holocaustului în România, 2004.

Demiterea şi arestarea Mareşalului Antonescu
În septembrie 1942 începutul ofensivei şi încercuirii de la Stalingrad l-au convins pe Antonescu că războiul este pierdut.
Începând cu 1944, economia României era în pragul colapsului datorită cheltuielilor de război, iar resentimentul împotriva „bocancului german“ a crescut în rândul celor care în primă fază au sprijinit alianţa cu Germania. Regele Mihai, care iniţial nu s-a implicat efectiv în politica României, a fost atras să colaboreze cu liderii partidelor opoziţioniste. La 23 august 1944 Regele Mihai şi-a dat acordul pentru înlăturarea prin forţă a mareşalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistiţiului cu Naţiunile Unite. În urma refuzului net al lui lui Antonescu la 23 august 1944, Regele Mihai l-a destituit şi l-a arestat (deoarece Antonescu a fost numit prim-ministru prin Decret-Regal al lui Carol al II-lea a fost dreptul Regelui Mihai să abroge decretul anterior, deci, acţiunea a fost legală şi nu o lovitură se stat). Imediat, el l-a numit prim-ministru pe gen. Constantin Sănătescu, în fruntea unui guvern compus din militari şi reprezentanţii Blocului Naţional Democrat, ca miniştri fără portofoliu. În aceeaşi zi, seara, la orele 22:00, Regele a difuzat "Proclamaţia către ţară", prin care anunţa revenirea la un regim democratic, încheierea războiului cu Naţiunile Unite şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei.

Războiul pe frontul de vest
La 12 septembrie, România semnează Armistiţiul cu Naţiunile Unite, asumându-şi obligaţia de a contribui cu 38 de divizii la efortul de luptă antihitlerist. La 25 octombrie, sunt eliberate ultimele localităţi româneşti: Carei şi Satu-Mare. România participă la eliberarea Ungariei şi Cehoslovaciei, mobilizând pentru aceasta cca. 567.000 de soldaţi. Cele mai grele lupte s-au dat în asediul Budapestei şi în munţii Tatra, ele fiind soldate cu mari pierderi de vieţi omeneşti. Cele 260 de zile de participare la războiul antihitlerist se încheie la 12 mai 1945, lăsând loc întăririi influenţei sovietice în România.

După război
În ciuda actului de la 23 august 1944, România a constituit, în ochii URSS, o pradă de război, iar în ochii aliaţilor apuseni, un stat duşman învins. Delegaţia română la tratativele de pace de la Paris a argumentat că şi guvernul Pétain, singurul legal în Franţa în perioada iunie 1940 - august 1944, fusese un aliat al Germaniei fără ca asta să tăgăduiască Franţei dreptul de a fi numărată printre cobeligeranţi, dar URSS şi-a impus punctul de vedere şi prin condiţiile Tratatului de la Paris din 1947, Aliaţii au refuzat României statutul de stat cobeligerant. Pe principiul că "cel care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social", armata sovietică a impus venirea la putere a cominterniştilor şi comuniştilor. La presiunile URSS, guvernul Sănătescu este dizolvat şi înlocuit cu guvernulRădescu (decembrie 1944 - martie 1945), unde sunt incluşi reprezentanţi ai Frontului Naţional Democrat (constituit în octombrie 1944), în posturi cheie ca justiţia (Lucreţiu Pătrăşcanu) şi transporturile (Gheorghe Gheorghiu-Dej).
Deşi URSS-ului i-a fost recunoscută definitiv anexarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei, iar Bulgariei recuperareaCadrilaterului (regiune locuită în majoritate de bulgari), totuşi contribuţia României de partea Aliaţilor nu rămâne total fără urmări. În ciuda încercărilor Ungariei de a conserva Oradea şi Satu-Mare, nordul Transilvaniei a fost, din nou, recunoscut ca parte integrantă a României, până la frontiera trasată în 1918 de comisia internaţională condusă de geograful francez Emmanuel de Martonne, care este frontiera actuală.
Nordul Bucovinei şi partea de sud a Basarabiei au revenit RSS Ucrainene, iar restul Basarabiei, împreună cu o parte din fosta Republică Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească, a constituit o nouă republică a URSS denumită "RSS Moldovenească". Aceasta a devenit independentă în 1991, sub numele de Republica Moldova.
La 6 martie 1945, Iosif Stalin impune numirea guvernului Petru Groza, controlat de FND cu dominantă comunistă, care deţinea 14 ministere. Pentru a-şi atrage simpatia populaţiei, acesta legiferează reforma agrară, prin care sunt expropriate peste 1.400.000 ha de pământ, care sunt date la 900.000 de familii de ţărani. La 21 august 1945, Regele Mihai I începe "greva regală", adică refuză să mai promulge decretele-legi ale guvernului. În mod ilegal, însă, guvernul le aplică. Între 7 şi 18 mai are loc procesul mareşalului Ion Antonescu şi al principalilor săi colaboratori; condamnat la moarte, mareşalul va fi executat la 1 iunie 1946. Comuniştii asociază pe mareşal partidelor istorice pentru a le discredita pe acestea.
La 19 noiembrie 1946 au loc primele alegeri parlamentare postbelice. Cu toate că rezultatele reale indicau victoria decisivă a Partidului Naţional Ţărănesc, rezultatele oficiale falsificate au prezentat victoria cu peste 70% a Blocului Partidelor Democratice (PCR, PSD, PNL-Gheorghe Tătărescu, PNŢ-Anton Alexandrescu, Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Popular). La 30 iulie 1947, în urma înscenării de la Tămădău, liderii Partidului Naţional Ţărănesc sunt arestaţi şi trimişi în judecată (vor fi condamnaţi la 12 noiembrie 1947 la închisoare), iar partidul este dizolvat. La 6 noiembrie 1947, gruparea PNL-Gheorghe Tătărescu este eliminată din Parlament şi Guvern.
Devenită ultima piedică în calea instaurării depline a comunismului, monarhia este abolită prin abdicarea silită a Regelui Mihai I la 30 decembrie 1947 şi plecarea acestuia în exil forţat.

Cele mai căutate subiecte:

Cele mai căutate subiecte la examenul de bacalaureat din 2017:

Postări populare