Romanitatea romanilor in viziunea istoricilor (anul 106-271 d. Hr.)
Prin romanitatea romanilor se intelege in primul rand ideea despre descendenta romana a romanilor. In contextul migratiei slavilor in sudul dunarii, romanitatea orientala se va identifica cu poporul roman. Aceasta noua realitate etnica s-a fixat in constiinta contemporanilor si a fost surprinsa si in scrierile istoricilor in diferite epoci.
Geto-dacii in lumea romana:
Din marea semintie a tracilor, s-au individualizat la nordul dunarii, in epoca fierului, geto-dacii. Spatiul ocupat de geto-daci era cel carpato-dunarean. Cel care a unit triburile geto-dace a fost Burebista (82-44 i.Hr.). dupa moartea lui Burebista, regatul dac a cunoscut o perioada de decadere pana la urcarea pe tron a lui decebal (87-106). Decebal a ajuns rege in contextul pregatirilor de razboi ale imparatului domitian. In anul 89 s-a incheiat o pace in urma careia dacia devenea regat clientelar Romei. Dupa urcarea pe tron a imparatului Traian (97-117), acesta a suprimat plata subsidiilor si a inceput pregatirile de razboi. Razboaiele daco-romane s-au desfasurat in anii 101-102 si 105-106 si s-au incheiat cu infrangere si transformarea daciei in provincie romana.
Romanizarea geto-dacilor:
Cucerirea daciei a fost urmata de o colonizare masiva. In dacia romana si in dobrogea, procesul romanizarii s-a desfasurat in conditiile actiunii mai multor factori: armata si administratia romana, veteranii, colonistii latinofoni, viata economica, urbanizarea, dreptul roman, viata culturala si religioasa. Crestinismul a avut, la randul sau o contributie importanta, noua credinta fiind raspandita in limba latina de misionarii veniti din imperiu dupa retragerea armatei si administratiei romane din dacia, in 271 d.Hr. daco-getii, prin relatiile economice, politice si culturale avute cu statul roman inainte de cucerire, au ajuns in situatia de a putea recepta rapid civilizatia romana de nivel mijlociu, de a-si putea insusi mai usor limba latina. Dupa 170 de ani de romanizare intensa, s-a produs benefica sinteza daco-romana, care a stat la baza evolutiei spre românitate.
Etnogeneza romaneasca:
De la retragerea romana si pana la asezarea slavilor pe teritoriul fostei provincii dacia, s-au perindat o serie de popoare migratoare. Autohtonii (vechii daci) au avut contacte directe, au conlocuit si au convetuit in anumite forme cu acestia. Incepand cu secolul al VII-lea, autohtonii latinofonici iau contact cu un nou val de migratori: slavii. Caracterul romanic al populatiei latinofone n-a putut fi schimbat, influenta slava manifestandu-se in imbogatirea vocabularului si in preluarea unor institutii cu terminologie slava. In anul 602, limesul dunarean al Imperiului Roman Bizantin (Imperiul Roman de Rasarit) a fost definitiv strapuns. Cea mai mare parte a slavilor din zonele nord-dunarene au navalit in sudul dunarii si s-au stabilit acolo. Dupa transformrea latinei in romana, elementul limba a fost factorul determinant in stabilirea trasaturilor caracteristice prin care noul popor se delimita de populatiile invecinate.
Romanitatea romanilor in viziunea istoricilor din spatiul romanesc:
Problema romanitatii romanilor a interesat istoricii romani inca din Evul Mediu, astfel, aceasta problema fiind tratata de Nicolaus Olahus in secolul al XV-lea sau cronicarii moldoveni Grigore Ureche si Miron Costin in secolul al XVII-lea. Problema romanitatii romanilor devine obiect de disputa intre istorici in secolul al XIX-lea, cand, pe fundalul cererilor privind emanciparea nationala care vin din partea romanilor ardeleni, se incerca demonstrarea dreptului istoric al stapanirii austro-ungare asupra Transilvaniei, negandu-se continuitatea romanilor la nord de dunare si romanitatea romanilor. Acesta teorie a fost sintetizata de Robert Roesler, istoric austriac, in lucrare “Studii romanesti” denumita teoria imigrationalista. Teoria imigrationalista, conceputa pentru a corespunde intereselor austro-ungare din secolul al XIX-lea a fost demontata de o serie de istorici romani de marca, incepand cu B.P. Hasdeu, A. D. Xenopol, N. Iorga, V. Parvan si Gh. I. Bratianu pentru a sustine drepturile nationale ale romanilor ardeleni, negate de elita conducatoare maghiara.
Geto-dacii in lumea romana:
Din marea semintie a tracilor, s-au individualizat la nordul dunarii, in epoca fierului, geto-dacii. Spatiul ocupat de geto-daci era cel carpato-dunarean. Cel care a unit triburile geto-dace a fost Burebista (82-44 i.Hr.). dupa moartea lui Burebista, regatul dac a cunoscut o perioada de decadere pana la urcarea pe tron a lui decebal (87-106). Decebal a ajuns rege in contextul pregatirilor de razboi ale imparatului domitian. In anul 89 s-a incheiat o pace in urma careia dacia devenea regat clientelar Romei. Dupa urcarea pe tron a imparatului Traian (97-117), acesta a suprimat plata subsidiilor si a inceput pregatirile de razboi. Razboaiele daco-romane s-au desfasurat in anii 101-102 si 105-106 si s-au incheiat cu infrangere si transformarea daciei in provincie romana.
Romanizarea geto-dacilor:
Cucerirea daciei a fost urmata de o colonizare masiva. In dacia romana si in dobrogea, procesul romanizarii s-a desfasurat in conditiile actiunii mai multor factori: armata si administratia romana, veteranii, colonistii latinofoni, viata economica, urbanizarea, dreptul roman, viata culturala si religioasa. Crestinismul a avut, la randul sau o contributie importanta, noua credinta fiind raspandita in limba latina de misionarii veniti din imperiu dupa retragerea armatei si administratiei romane din dacia, in 271 d.Hr. daco-getii, prin relatiile economice, politice si culturale avute cu statul roman inainte de cucerire, au ajuns in situatia de a putea recepta rapid civilizatia romana de nivel mijlociu, de a-si putea insusi mai usor limba latina. Dupa 170 de ani de romanizare intensa, s-a produs benefica sinteza daco-romana, care a stat la baza evolutiei spre românitate.
Etnogeneza romaneasca:
De la retragerea romana si pana la asezarea slavilor pe teritoriul fostei provincii dacia, s-au perindat o serie de popoare migratoare. Autohtonii (vechii daci) au avut contacte directe, au conlocuit si au convetuit in anumite forme cu acestia. Incepand cu secolul al VII-lea, autohtonii latinofonici iau contact cu un nou val de migratori: slavii. Caracterul romanic al populatiei latinofone n-a putut fi schimbat, influenta slava manifestandu-se in imbogatirea vocabularului si in preluarea unor institutii cu terminologie slava. In anul 602, limesul dunarean al Imperiului Roman Bizantin (Imperiul Roman de Rasarit) a fost definitiv strapuns. Cea mai mare parte a slavilor din zonele nord-dunarene au navalit in sudul dunarii si s-au stabilit acolo. Dupa transformrea latinei in romana, elementul limba a fost factorul determinant in stabilirea trasaturilor caracteristice prin care noul popor se delimita de populatiile invecinate.
Romanitatea romanilor in viziunea istoricilor din spatiul romanesc:
Problema romanitatii romanilor a interesat istoricii romani inca din Evul Mediu, astfel, aceasta problema fiind tratata de Nicolaus Olahus in secolul al XV-lea sau cronicarii moldoveni Grigore Ureche si Miron Costin in secolul al XVII-lea. Problema romanitatii romanilor devine obiect de disputa intre istorici in secolul al XIX-lea, cand, pe fundalul cererilor privind emanciparea nationala care vin din partea romanilor ardeleni, se incerca demonstrarea dreptului istoric al stapanirii austro-ungare asupra Transilvaniei, negandu-se continuitatea romanilor la nord de dunare si romanitatea romanilor. Acesta teorie a fost sintetizata de Robert Roesler, istoric austriac, in lucrare “Studii romanesti” denumita teoria imigrationalista. Teoria imigrationalista, conceputa pentru a corespunde intereselor austro-ungare din secolul al XIX-lea a fost demontata de o serie de istorici romani de marca, incepand cu B.P. Hasdeu, A. D. Xenopol, N. Iorga, V. Parvan si Gh. I. Bratianu pentru a sustine drepturile nationale ale romanilor ardeleni, negate de elita conducatoare maghiara.
